Omul nu poate inceta sa viseze niciodata

Paulo Coelho

 

Omul nu poate inceta sa viseze niciodata. Visul e hrana sufletului asa cum mancarea e hrana trupului. De multe ori, de-a lungul existentei noastre, ne vedem visele naruite si dorintele frustrate, dar trebuie sa continuam sa visam, altfel sufletul moare.

Lupta Dreapta e cea in care ne aruncam pentru ca inima ne-o cere. In vremurile eroice, pe vremea cavalerilor ratacitori, lucrul acesta era usor, erau multe de facut si mult pamant de cucerit. Insa azi lumea s-a schimbat mult si Lupta Dreapta s-a mutat de pe campul de bataie in noi insine.

Lupta Dreapta se poarta in numele viselor. Cand acestea explodeaza in noi cu toata vigoarea, in tinerete, avem mult curaj, dar inca n-am invatat sa luptam. Dupa multa cazna, invatam sa luptam, dar atunci nu mai avem acelasi curaj in lupta. De aceea ne intoarcem impotriva noastra si ne luptam cu noi insine, ajungand sa ne fim cel mai mare dusman. Zicem ca visele noastre erau infantile, greu de realizat sau rodul necunoasterii realitatilor vietii. Ne inabusim visele pentru ca ne este frica sa luptam in Lupta Dreapta.

Primul semn ca ne inabusim visele este lipsa de timp. Cei mai ocupati oameni pe care i-am cunoscut in viata mea aveau timp pentru toate. Cei care nu faceau nimic erau tot timpul obositi, nu vorbeau niciodata despre cat de putine aveau de facut si se plangeau mereu ca ziua era prea scurta. De fapt, le era frica sa lupte in Lupta Dreapta.

Al doilea simptom al mortii viselor noastre este certitudinea. Pentru ca nu dorim sa privim viata ca pe o mare aventura ce urmeaza sa fie traita, ne apucam sa pozam in intelepti, drepti si corecti in putinul pe care il cerem de la viata. Privim dincolo de zidurile vietii de zi cu zi si auzim zgomotul lancilor care se rup , simtim mirosul de sudoare si praf, marile asteptari si privirile insetate de victorie ale razboinicilor. Dar nu vedem niciodata bucuria, imensa bucurie din sufletul celui care lupta, fiindca pentru el nu conteaza nici victoria, nici infrangerea, conteaza numai Lupta Dreapta.

In sfarsit, al treilea simptom al mortii viselor noastre este Pacea. Viata devine o amiaza de duminica – nu ne cere nimic, nu vrea decat atat cat vrem noi sa dam. Atunci ne consideram maturi, lasam la o parte fanteziile copilariei si atingem realizarea personala si profesionala. Ne surprinde cand cineva de varsta noastra spune ca mai vrea una si alta de la viata. Dar in realitate, in adancul inimii, stim ca am renuntat la lupta pentru vis, am renuntat la Lupta Dreapta.

Cand renuntam la vise si ne gasim pacea avem parte de o scurta perioada de liniste. Dar visele moarte incep sa putrezeasca inauntrul nostru si infesteaza aerul in care traim. Devenim cruzi cu cei care ne inconjoara, si in cele din urma ne indreptam cruzimea chiar impotriva noastra. Apar suferintele si psihozele. Ceea ce voiam sa evitam in lupta – deceptia si infrangerea – devine singurul testament al lasitatii noastre.

Iar intr-o buna zi visele moarte si putrezite fac aerul imposibil de respirat si ajungem sa ne dorim moartea, moartea care sa ne elibereze de certitudini, de ocupatii, de acea pace groaznica a amiezelor de duminica.

Fragment din cartea “Jurnalul unui Mag” de Paulo Coelho

Cu cat ajungeam mai aproape de mijlocul raului, cu atat curentul era mai puternic

 

Lev Tolstoi Spovedanie

Cu mine se intamplase cam in felul urmator: nu mai tineam minte cand fusesem asezat in barca, impins de la un tarm necunoscut mie, mi se aratase directia spre celalalt mal, mi se pusesera vaslele in mainile neexperimentate si fusesem lasat singur. Am actionat cu vaslele cum m-am priceput si am plutit; dar cu cat ajungeam mai aproape de mijlocul raului, cu atat curentul era mai puternic si ma indeparta de tinta; si intalneam tot mai des navigatori care, asemenea mie, fusesera luati de curent. Erau navigatori singuratici, care continuau sa vasleasca; erau navigatori care aruncasera vaslele; erau barci mari si corabii pline cu oameni; unii luptau impotriva curentului, altii se lasau in voia lui.

Si cu cat mergeam mai departe, privind in josul raului la toti cei care pluteau, uitam directia care mi se daduse. Cand am ajuns chiar in mijlocul raului, in inghesuiala de barci si corabii care se duceau in jos, am pierdut de tot directia si am lasat vaslele. Din toate partile, navigatorii din jurul meu pluteau in josul raului cu mare veselie si bucurie, asigurandu-se intre ei si asigurandu-me si pe mine ca nu poate exista alta directie. Si eu i-am crezut si am plutit laolalta cu ei. Si curentul m-a dus departe. Atat de departe, ca am auzit vuietul pragurilor de care urma sa ma izbesc si am vazut barcile care s-au zdrobit de ele.

Si atunci mi-am venit in fire. Mult timp nu am putut intelege ce se intamplase cu mine. Vedeam in fata mea numai pieirea spre care alergam si de care ma temeam, nu zaream salvarea nicaeri si nu stiam ce sa fac. Dar, privind inapoi am vazut nenumarate barci care luptau impotriva curentului, inversunate, fara incetare, mi-am amintit de tarm, de vasle si de directie si am inceput sa vaslesc inapoi, impotriva curentului si catre tarm. Tarmul era Dumnezeu, directia era traditia, vaslele erau libertatea care mi se acordase de a vasli spre tarm, adica de a ma uni cu Domnul. Si astfel, forta vietii a reinviat in mine si eu am inceput sa traiesc din nou.

Lev Tolstoi
Fragment din cartea SPOVEDANIE

Mai usor de acceptat este nefericirea

 

Mai usor de acceptat e nefericirea

 

Intotdeauna mi-a placut sa fiu in preajma strainilor, oameni pe care nu ii cunosc. Odata (in 2009) mi-am facut ziua numai cu straini. Eram intr-un context, inconjurat de 20-30 de oameni pe care nu ii cunosteam (in afara de unul) si i-am invitat pe toti la baut.

Imi place sa stau cu oameni pe care nu-i cunosc deloc la fel de mult cum imi place sa stau cu prietenii cei mai buni. Mi-a trecut asta prin cap aseara. Si apoi m-am intrebat “- De ce oare?”

Raspunsul a venit rapid. Pentru ca oamenii pe care nu ii cunosti, la fel ca si prietenii, sunt deschisi. Nu judeca. Si nici tu pe ei. Nu au asteptari. Si nici tu de la ei.

Prietenii cei mai buni au trecut dincolo de judecati, te accepta asa cum esti. Si tu pe ei la fel. Cu strainii sta treaba aproape in acelasi mod. Daca prietenii cei mai buni au trecut dincolo de judecati si asteptari, strainii nu au ajuns inca pana la faza in care sa aiba asteptari. In plus exista curiozitatea descoperirii, ceea ce face viata sa fie viata si nu rutina plafonata.

Cu strainii relationezi. Nu esti inca “in relatii”. Relationezi. Adica ai schimburi spontane pe ceea ce simti (nu pe ce ar trebui), te lasi ghidat de energia momentului. De asta sunt frumoase, foarte frumoase, relatiile de cuplu la inceput. Pentru ca nu sunt inca relatii. E doar schimb spontan.

Apoi usor, usor apar asteptarile, contrăcțelele, intelegerile. “-Daca e sambata stii ca trebuie sa mergem la mama”. Si atunci, libera expresie e pa. Se ruleaza 99% pe rutine, pe ce trebuie, pe mici contrăcțele sau clauze “-In situatia x se cade sa faci y”. Uneori doar sexul mai tine treaba calduta pentru ca in sex lucrurile sunt mai naturale. Dar asta pana la un punct “-Stii doar ca imi place numai asa”.

De aceea o relatie fericita nu poate exista. Pentru ca o relatie e in mare parte un contract complex cu sute sau mii de clauze nescrise. Contract fericit nu poate exista. Fericirea poate veni doar din viata libera, in timp ce simti si faci ce simti. Si te armonizezi cu celalalt pe adevarul fiecaruia dintre voi. Adica o relationare a sufletelor nu a mastilor.

Dar asta presupune lipsa de control. Iar lipsa de control e greu de acceptat. Mai usor de acceptat e nefericirea.

De ce imi place sa merg cu trenul

Trenul

Pentru ca e relaxant si pot face o gramada de lucruri. Saptamana trecuta am mers la Cluj cu trenul. Acum doua zile m-am intors la Bucuresti cu trenul. Durata calatoriei cu CFR Bucuresti – Cluj – 10 ore. Horror nu? 

Pentru mine nu. Imediat cum am urcat in tren am gasit un compartiment gol, am intins picioarele pe policioara din fata mea, m-am lasat pe spate si am facut o sesiune de coaching foarte reusita. Apoi am mers la vagonul restaurant, unde doamna Simona mi-a facut un excelent sanviș cu cascaval.

Apoi, inspirat de sesiunea de coaching, am scris un articol – De ce este important sa faci ceea ce simti. Mereu – puteti sa dati click ca sa il cititi. Dupa ce am publicat articolul m-am relaxat putin, am mancat doua banane, am baut putina apa si m-am uitat pe geam. Cred ca printre timp am mai vorbit la telefon, am mai postat ceva pe facebook si am vorbit pe chat. 

M-am uitat si la un film de aproape doua ore – Groundhound Day – foarte frumos filmul.

Dupa film, am editat mai multe fotografii pe care le-am facut pensiunea unui prieten din Durau – Pensiunea Ciucanel – pe care trebuia sa le rezolv de mult si de care uitasem. Apoi putin Facebook, am mai gustat niste ceva de mancare, am mai schimbat o vorba cu unul/altul. 

Apoi mi-am facut ordine in laptop, am raspuns la niste emailuri si mai pe seara m-am apucat de telefon. Am sters vreo 250 de filmulete care nu mai aveau ce sa caute acolo si peste 800 de fotografii. Pe seara am editat un clip si gata. Am ajuns in Cluj. 

Daca mergeam cu masina probabil ca ajungeam si mai obosit si mai stresat si nici nu faceam ceea ce am facut in tren. In aceasta perioada a vietii iubesc trenul. 

La intoarcere insa, acum doua zile, de la Cluj spre Bucuresti a fost cu totul si cu totul alta mancare de peste pentru ca mi-am inchiriat doar pentru mine si am calatorit cu un tren privat.

Pentru ca doresc sa va inspir, sa va motivez si sa va arat ca se poate, am realizat si un clip cu imagini si experienta mea din tren. Il puteti viziona mai jos.

Cautam

Cautam in siguranta, siguranta, vrem siguranta, dar nu intelegem ca siguranta este doar un cuvant. Aaa, si mai este o chestie din aia mica care se pune acolo sus la contor, stii, care sare – pac – a sarit siguranta. Nu putem sa gasim nimic in siguranta. Ceea ce putem gasi este doar in evolutie, in transformare, in miscare, adica chiar in VIATA insasi.

Cautam in bani, cand defapt starea de bine o gasim atunci cand facem ceea ce ne place si in modul in care ne place. Starea de bine nu vine din averi sau din cine stie ce acumulari materiale pe care le dobandim noi in 10 ani, timp in care suportam frecusuri din partea sefilor, furnizorilor sau chiar angajatilor.

Cautam in mancare si in bautura. In fleici, in friptane, in maioneze, in prajeli si in spritzuri. Cand defapt starea de bine vine dintr-o alimentatie sanatoasa, din sport, din conditie fizica si dintr-o stare de sanatate buna.

Cautam si iar cautam in relatii de iubire, in relatii de cuplu, cautam in sex. Cand defapt, starea de bine vine din linistea noastra interioara, din autenticitate si din libertatea de a fi noi insinie.

Cautam profitul in manipulare, in marketing mincinos, in prostirea clientiilor, in negocierea la sange a furnizorilor mai slabi –  stii, “sa-i facem pe altii”. De fapt, profitul vine singur, atunci cand dam valoare, cand facem ce ne place (vedeti aliniatul 2). Cand iti place ce faci si faci bine nu ai cum sa nu oferi valoare iar profitul vine singur si vine bine..

Cautam in lucruri. Sa avem, sa avem, sa avem. A aparut ultimul model, vreau aia, vreau cealalta. Insa nu ne dam seama ca atunci cand stam la povesti cu prietenii cei mai buni, cand facem ceea ce ne place cu adevarat si cand ne urmam pasiunile nu mai conteaza ce ceas avem la mana  (daca e de 200 de lei sau de 200.000 de euro), nu mai conteaza daca adidasii  din picioare sunt modelul de anul trecut sau nu.

Cautam in faima, in aprecierea celorlalti, in bogatie. Dar ne scapa un lucru, cel mai important lucru si anume ca oamenii care au ajuns cei mai faimosi, extraordinari de apreciati si de respectati, sunt cei pe care i-a durut in… cot de parerea celorlalti. Sunt cei care au facut exact cum au simtit si au facut ceea ce au simtit. Sunt cei care si-au descoperit ei singuri calea si au urmat-o.

Uneori cautam in asa zisa frumusete, stii, sau perfectiunea fetei (in buze ingrosate artificial). Fara sa ne dam seama ca ceea ce conteaza cu adevarat si ceea ce aduce starea de bine si bucuria vietii este chimia care se leaga intre doua persoane si perfectiunea unei conexiuni intre doua finte umane si nu perfectiunea fetei sau perfectiunea buzelor.

Cautam peste tot. La stanga, la dreapta, in fata si in spate, deasupra si dedesubt. Cautam si mai pe aproape si mai departe si tot gasim, tot gasim. Iluzii.

De ce este important sa faci ceea ce simti. Mereu

Simti important

Daca nu ai mai face ce trebuie, ai putea sa faci ceea ce vrei. Daca nu ai mai face ce vrei, ai putea sa faci ceea ce iti place. Daca nu ai mai face ce iti place, ai putea sa faci ceea ce simti.

Ceea ce simti este peste ce vrei, peste ce iti place si chiar peste ce trebuie. Ceea ce simti este dincolo de placut sau neplacut, este dincolo de bine sau rau, dincolo de confortabil sau inconfortabil. Ceea ce simti sa faci este ceea ce simti sa faci. Este adevarul pur. 

Afara ploua, este foarte frig si bate un vant groaznic. In casa este confortabil, tocmai ti-ai pus un ceai la facut si te gandesti sa dai drumul la un film. Deodata vezi pe fereastra pe vecinul de la doi care se chinuie sa care din portbagaj niste bagaje, vantul ii inchide usa si este ud. Simti sa iti pui ceva pe tine si sa mergi sa il ajuti.

Iti urmezi impulsul, cobori, cari bagaje cu vecinul prin ploaie si te simti bine. Sau nu faci ce simti, faci ce este mai placut (ramai in casa) si totusi nu poti sa te bucuri de film sau ceai – simti ca jos in ploaie era acum locul tau. O voce din mintea ta iti spune “Lasa ca e mai bine asa, se descurca si fara tine”. Dar Tu stii ca vocea bate campii. 

Paradoxal ne simtim bine atunci cand facem ce simtim sa facem si nu ce este mai usor, mai confortabil, mai placut, mai necesar, mai firesc. De aceea vedem oameni facand cu bucurie niste munci care pentru noi ar fi o corvoada. De aceea alegem uneori ce e mai usor si ce e mai placut si totusi ne simtim ca dracu in mijlocul confortului. 

Daca renunti la a face ce iti place, ce trebuie, ce vrei si ce e logic sau firesc, o sa poti sa faci ceea ce simti. Ceea ce simti poate fi uneori placut iar alteori neplacut, uneori confortabil/uneori inconfortabil, uneori usor/alteori greu, uneori perfect logic/alteori sfidator. Nu are importanta. Ceea ce simti este adevarul. Ceea ce simti e tot ce conteaza.

Menirea

Menirea

 

Menirea ta completa o vezi cu 30 de secunde inainte sa pleci in alta dimensiune, inainte sa mori. Te uiti inapoi la viata ta si zici – asta fu menirea mea. 

Menirea stabilita, gasita, fixata, batuta in cuie in avans de acum pentru restul vietii este doar o proiectie rigida a egoului tau. Ego-ul tau vrea siguranta, nu vrea sa traiasca. Vrea sa fie sigur ca si-a gasit menirea, ca stie foarte clar ce are de facut de acum inainte. 

Aceasta “menire” fixata dinainte este doar un scenariu fixist si rigid care nu face decat sa ecraneze si sa blocheze viata si impulsurile sufletului tau. Bineinteles ca ajuta cu succes si la blocarea bucuriei de a trai. 

Poate ca menirea ta este sa fii inca 6 luni corporatist, apoi sa construiesti un business timp de 3 ani, apoi sa il vinzi si sa calatoresti 3 ani, apoi sa scrii o carte, apoi sa faci 5 copii, apoi sa te retragi 2 ani intr-o manastire, apoi sa faci un film si sa ajuti 2 milioane de oameni sa inteleaga viata si adevarata menire, apoi faci o ferma de porci, apoi infiintezi o universitate si 3 camine de batrani. Si cand te uiti in urma zici – asta a fost menirea mea. Ce frumos, ce bine, ce viata am. 

Dar ego-ul, nuu. El e fricos. Vrea sa stie exact ce o sa faci in 2020 pe 14 ianuarie la ora 18:30. El vrea sa gaseasca menirea: “- Sa stiu clar, menirea mea e de manager, de corporatist, de avocat, de scriitor, de actor, de programator, de cantaret?”

Si cand reusesti sa-ti gasesti menirea si sa stii ce ai de facut, mort, copt faci manireaa baaa! S-a stabilit ca menirea ta e de afacerist? Ai zis-o in gura mare si la rude si prieteni si la toata lumea? Asta faci acum puiule!  

Ce? Nu mai simti sa faci afaceri? Vrei sa scrii carti, sa canti, sa calatoresti sau sa te calugaresti, ori sa faci un film sau un orfelinat? Nu conteaza ce simti prietene. Fii serios, tine-te de menire!

Menirea ta adevarata este sa faci ce simti cu adevarat in fiecare moment. Sa asculti de suflet, de inima si nu sa urmezi un plan mental prestabilit. Pentru ca ce simti – aia e cel mai bine pentru tine. 

Ego-ul tau vrea sa stie si intr-un fel vrea bine. Insa el vrea sa stie totul din avans, ceea ce nu se poate. Vrea sa stie totul din avans pentru ca e fricos si neincrezator. Vrea un plan liniar, fara stanga/dreapta. Numai ca in viata sunt mii de stanga/dreapta. De fapt asta e viata – un sir lung de stanga/dreapta.

Orice intersectie e terifianta pentru orice persoana condusa de ego. El vrea o autostrada lata de la inceputul si pana la sfarsitul vietii. Ego-ul nu are incredere in suflet, in simtiri, in viata. El crede ca daca maine te da seful afara – o sa mori rapus de foame intr-un sant. 

Realitatea e alta. Ati vazut vreodata un somer mort de foame intr-un sant? Nici macar in Romania. 

Ego-ul nu crede ca e ceva mai inalt, mai profund, decat ceea ce vede el – cu perspectivele, experiente si informatiile sale limitate. Ego-ul crede ca pe tine te-au facut parintii. Cand de fapt parintii tai doar au facut dragoste pentru ca asa au SIMTIT – si apoi ai aparut tu.

Pe tine, asa cum esti, inalt de 1,74, cu ochi caprui, saten, cu doi rinichi, un ficat si o inima, cu talent la desen, la cantat sau la matematica, cu doua maini doua picioare si cateva milioane de fire de par in cap  – te-a facut ALTCINEVA, nu mama ta. Mama ta a facut doar love cu taticul tau. Pentru ca asa au SIMTIT atunci. ATUNCI. 

Si totusi cum iti gasesti menirea?

Menirea nu poti sa o gasesti. Menirea poti doar sa o traiesti. Menirea ta adevarata o poti simti in fiecare moment. Daca esti atent.

Realitatea

Nu luati ca reper realitatea. Luati ca reper ceea ce va doriti cu adevarat, ceea ce simtiti ca vrei sa faceti si ce vreti sa traiti pentru ca realitatea asa cum o vedem noi este o iluzie.

Realitatea este o iluzie prin prisma faptului ca nu este completa. Fiecare dintre noi, vedem doar cate o felie ingusta de realitate si intotdeauna ne scapa cate ceva. #coaching

 

Pe cine te poti baza cu adevarat in ziua de azi

IMG_0784

 

Ne vaitam ca atunci cand avem un vis sau vrem sa infaptuim ceva maret nu ne sustine nimeni, nu ne incurajeaza nimeni.

Pai cine sa ne incurajeze? Oamenii resemnati din jurul nostru? Cei care si-au inabusit visele si care au invatat ca nu se poate sau ca e greu sa fiu tu? Cei care au uitat sa-si asculte inima sau au uitat chiar ca au o inima?

Adica majoritatea covarsitoare?

Am ajus sa fim suparati pe orbi ca nu ne arata drumul si pe infirmi ca nu ne cara bagajele. Poate ca ar fi bine sa o lasam balta cu vaicareala si sa incercam altceva. O idee ar fi sa te inconjori de oameni puternici si pozitivi. Suna bine, numai ca oamenii astia sunt rari si oricum mai au si ei treaba. Ma gandesc ca vor sa mai faca si altceva in viata decat sa te sustina si incurajeze pe tine.

Iar alta varianta…eu mai stiu doar una si e singura sustenabila – sa invatam sa ne bizuim pe noi. Sa invatam sa ne incurajam pe noi insine si sa ne gasim baza in noi. Se poate. Si reprezinda fundamentul libertatii personale. Oamenii mari asa au ajuns mari. Cine se catara pe altii sa ajunga sus, cade imediat ce suportul a disparut.

Mai stiu ca ar fi bine sa cerem ajutor si sa stam pe langa cei care ne pot invata cum sa ne bizuim pe noi insine. Pentru ca daca nu o facem noi, nu prea are cine. Iar pana atunci, ne mai putem sprijini de un zid, de o carte, de ce avem la indemana.

Atunci cand spui ca nu te poti baza pe nimeni, de fapt nu te poti baza pe tine. Esti suparat pe unii care nu te sustin pe tine, dar tu nu poti sa te sustii nici macar pe tine insuti. Pe cine esti suparat de fapt?