Nimic nu se termina niciodata

Nimic nu se termina

 

Cand eram la gradinita spre final asteptam scoala cu bucurie, poate si cu putina teama, dar stiam ca ma va scoate din gradinita de care ma saturasem. Educatoarea ma cam enerva pentru ca m-a lasat inchis odata singur in camera cu jucarii si nu prea mi-a convenit. Scoala era rezolvarea problemelor mele. Urma sa fiu scolar – alt statut – alta socoteala!

La scoala treaba nu a stat nici pe departe mai bine, pentru ca au inceput obligatii extinse, probleme mai multe. Erau teme, erau copii mai mari care reprezentau o amenintate uneori, lucrurile se complicasera. 

Insa gimnaziul avea sa fie salvarea. Interesant – la gimnaziu voi fi si eu mare – ca aia dintr-a cincea care-mi luau mingea cu forta in pauze. O sa fie grozav, o sa avem profesori si diriga. Lucruri noi. Altceva.

La gimnaziu, bineinteles ca proiectiile nu au corespuns in totalitate cu realitatea – au aparut profesori cu toane diferite, personalitati diferite, cerinte diferite. Fiecare cu materia lui cea mai importanta de pe pamant, cu fitzele si figurile lor cand rasfoiau catalogul ba de la coada, ba de la inceput ca sa puna ne puna pe jar. Insa pentru mine mai era o speranta – clasa a 8a. Abia asteptam. Clasa a 8-a facea de serviciu in scoala, astfel ca o zi la nu stiu cate saptamani fiecarui elev din clasa a 8 a veghea la bunul mers al lucrurilor prin scoala – faceau legea cum s-ar zice.

In clasa a 8-a entuziasmul a trecut repede pentru ca a inceput stresul si presiunile inerente examenului de admitere la liceu. Trebuia sa invat lucruri pentru care nu gaseam sens de fiecare data, sa fac pregatire, sa “inteleg ca daca nu invat pe branci si nu iau la liceu o sa fie… nasol”. Dar o sa treaca si anul asta spuneam in mintea mea. Si apoi o sa vina liceul. Acum liceul era visul suprem. 

Dupa un an greu, stresat, si speriat, m-am dus la examen si am intrat pe primele locuri acolo unde vroiam. Dar si liceul a avut presiunile si provocarile lui. Mirajul s-a stins repede si de printr-a zecea am inceput pregatirile la Chimie – un deliciu. 

Pregatirile la chimie le faceam cu doamna mea profesoara care mi-a trantit un 2. Doiul l-am primit pentru ca mi-am permis sa ies in pauza cu ghiozdanul chiar daca mai urma inca o ora de chimie – tentativa de chiul – impertinenta – sfidare. Jocuri de putere – cine e mai tare doamna sau elevul – amenintari, bai impertinentule – Doi – te las corigent! Presiuni din partea familiei – pregatire la doamna ca sa nu iasa baiatul paria societatii. Apoi BAC si altele.

Smecheria suprema din ce auzisem era la facultate. Acolo era adevarata viata. Insa – aici e posibil sa-mi fi croit singur destinul – am preferat sa muncesc si sa aleg o facultate la care te poti duce doar la cateva cursuri si seminarii si in rest exemene. Deci viata de student cea cu chefuri prin camine si iubiri nebune nu am trait-o. Am preferat sa muncesc pentru ca salariile de cadre didactice ale parintilor mei nu-mi puteau acoperi nevoile in totalitate. Si asa am decis eu ca decat sa stau sa astept, mai bine iau viata in piept – si am luat-o. Am lucrat ca fotograf 4 ani. Facultatea la Iasi.

Apoi, ajuns in Bucuresti am spus – gata! S-a terminat. Aici e altceva, posibilitatile sunt diferite. Si m-am angajat intr-o industrie unde am luat-o de zero. Dar si aici ca si peste tot pana acum au aparut provocari, probleme, greutati. Lucram ca om de vanzari. Si mergeam pe teren cu harta in buzunar. Stiam doar unde este Romana, Universitate si Unirii. Nu a fost usor.  Insa stiu unde e adevarata viata – mi-am spus in minte – adevarata liberate este sa ai business-ul tau si sa ai bani ca lumea!

Asa ca dupa un an de munca in respectiva bransa, la 25 de ani, mi-am inceput propriul business asociat cu o persoana mai in varsta si lucrurile au inceput sa mearga mai bine si au venit si banii. Si ghici ce! Banii au schimbat multe lucruri, dar nu tot ce ma asteptam eu sa schimbe. Mai ramasesera cateva intrebari fara raspuns.

Asa ca am inceput sa caut si in alta parte – psihologie, coaching, analiza.

Insa poate nici banii nu-s destui si oricum nu ma inteleg asa bine cu asociata am zis – si am inceput o afacere singur – unic asociat. Asta-i suprema treapta – acum sunt ca Sergiu (Nicolaescu) – eu regizez, eu il joc pe Mircea cel Batran, eu fac cascadoriile, eu tot!

26 de ani – sediu nou, angajati, clienti, munca, satisfactii, probleme, stres, rezolvari, solutii. In scurt timp a aparut rutina. Visul cel mare s-a transformat in taskuri, intalniri, facturi, sedinte cu angajatii. 

Lipseste ceva, este clar, mi-am spus din nou in gand. Si am inceput sa fac voluntariat – proiecte, speaker la studenti, intalniri cu oameni faini, noi prietenii. Apoi in 2009 m-am inscris si am urmat cea mai buna scoala de coaching de la noi si care a durat aproape un an. Asa am devenit coach. Am ajuns apoi vorbitor in public, la conferinte, am tinut workshop-uri, au aparut clienti individuali la coaching. Bun, frumos.

Dar totusi – o firma mare cu zeci de angajati, ceva unic in oferta, inovatie si cifra de afaceri considerabila – asta e ceea ce-mi doresc acum pe langa coaching si restul. Altceva ce ti-am mai putea dori? Asta vroiam. Si am facut-o. Am fost manager pentru multi oameni, am trait presiuni nu tocmai usoare si multe responsabilitati. Si apoi am facut o revista cu fratele meu si apoi intr-o vara, pentru ca era extrasezon si aveam putina treaba, am facut si o scoala de masaj – ca sa vad si cum e sa lucrezi cu mainile nu doar intelectual. Fain. Iar apoi am pus la punct un proiect educational pentru femei – Femeile Merita. 

Acum fac coaching, si ma ocup de cele 2 proiecte pe care le-am fondat – Revista Wide Magazine si proiectul educational Femeile Merita. 

Intre timp am facut mai multe lucruri si alte cateva proiecte, insa unele le pastrez doar pentru mine iar pentru altele nu e loc aici.

In urma cu aproape 3 ani am inceput sa merg la sala si la inot. Iar obiectivul era simplu – merg pentru sanatate dar mai ales pentru un corp grozav. Dupa aproape un an au inceput sa se observe schimbari considerabile la corpul meu. Au inceput sa apara patratele si un tonus excelent.

Dar au urmat deplasari in afara tarii si mersul la sala s-a rarit. Si vai. Rezultatele aparute dupa un an de sala, au inceput sa paleasca in lipsa sportului consecvent. Forma fizica buna nu se mentine de la sine. Atunci am aflat ceea ce cu totii stim dar de fapt nu stim – pentru a fi in forma mereu e nevoie sa faci sport nu doar un an, ci minim…toata viata. Asa ca sportul s-a integrat in viata mea si va ramane aici pentru totdeauna.

Si cu cei care merg la sala doar ca sa slabeasca cum ramane ? Pentru a se mentine in forma trebuie sa meraga mereu? Da. E vorba de lifestyle.

Si mai sunt unii prieteni si mai ales unele prietene care mi-au povestit ca tot timpul au crezut ca dupa casatorie va fi altceva. Si ghici ce…nu s-a intamplat mare lucru. Dupa ce au semnat niste acte si s-au veselit putin, in mare, viata a fost ca si inainte – au mers la munca, au spalat vase, au dormit, s-au trezit si asa mai departe.

Si uite ca dupa ani, inteleg ca nimic nu se termina niciodata. Incep sa inteleg ca totul e proces. Incep sa inteleg ca in viata nu este vorba despre eveniment.  Iar evenimentele sunt de fapt puncte unite atat de strans intre ele, incat formeaza o linie continua. Infinita. Ce nu se termina niciodata! Totul curge, o etapa urmeaza alteia, o provocare urmeaza dupa cea actuala.  Problemele la fel, bucuriile la fel, urcusurile si coborasurile la fel.

Unii teoreticieni spun ca practic totul se termina atunci cand vine moartea. Eu n-as fi asa de sigur. Ultimile studii din fizica cuantica ne spun lucruri noi printre care si ca moartea e intr-un fel o iluzie.

Asa ca nu va bazati pe moarte pentru linistea si relaxarea suprema, pentru ca s-ar putea sa fiti dezamagiti. Mai bine  muncim, traim, ne odihnim, ne veselim si ne linistim astazi ca ziua de maine oricum vine si nimic nu se termina. Viitorul este tot un fel de azi. Viitorul e acelasi drum pe care pasim chiar acum. Din practica cel putin asa reiese. Totul continua! Spor!

 

Sursa foto aici.

 

2 Comments

  1. Oana

    Super! Acum am citit articolul.Mi-a placut atat de tare incat am sa-l dau si pustiului meu sa-l citeasca (are 17 ani si vede viata atat de “gri” in ultima perioada).Sper sa-l motiveze.Felicitari,Alex,caci scrii atat de frumos!

  2. Alex Gavriliu (Author)

    Multumesc Oana! Ma bucur ca iti place

Leave your comment