E o intrebare, o dilema sau o necunoscuta pe care o auzim de multe ori si asupra careia reflectam cu scopul   aflarii aspectului ce  conteaza mai mult pentru noi.

Parerile sunt impartite insa in ceea ce ma priveste, acord o importanta deosebita drumului si in aceeasi masura  si destinatiei, sau obiectivului.  Tin minte modul in care priveam lucrurile acum ceva timp in urma si anume ca destinatia este cea care conteaza, obiectivul propus trebuie atins si toata energia era indreptata catre acel lucru, fara a mai tine cont de ce se intampla in jur in acest parcurs.

Nu intelegeam insa, de ce atunci cand obiectivul era atins, sau cand ajungeam la destinatie, privirea-mi era goala, entuziasmul disparuse, ma simteam inca sufocat, iar starea de incordare ce o acumulasem  persista cu toate ca aveam ceea ce imi doream, obtinusem ce imi propusesem. Vi s-a intamplat vreodata ?

Ca exemplu imi vine in minte incheierea unei afaceri ce mi-a adus o suma de bani, afacere incheiata cu multa munca, stress, sacrificii privind viata personala. Tin minte ca nu am putut sa ma bucur nici macar la o bere, stresul ma doborase, energetic eram la nivelul zero, eram ca un zombi, iar sumele de bani pe care le obtineam in acest mod se duceau exact la fel cum venisera : in stres, energie negativa si incordare.

Apoi mi-am schimbat abordarea 180 de grade, sarisem deja in extrema cealalta, obiectivul nu mai conta, important era drumul si nivelul de satisfactie pe care il obtineam pe parcurs. Insa aparuse o mica problema in acest context si anume ca atingeam obiectivul ceva mai rar. Foarte rar.

Descoperirea a venit insa cand am comparat abordarea unui drum (proiect, business, etc) cu escalada unui alpinist pe cel mai provocator varf. M-am intrebat ce ar putea  fi mai important pentru el, traseul, expunerea la atatea riscuri, pregatirile si antrenamentul dinainte sau punctul in care atinge varful.

Am realizat pe loc ca fara a trai la intensitate fiecare etapa, precum si atingerea obiectivului nu poti fi  performant intr-un mod sanatos, mi-am dat seama ca cele 2 aspecte sunt interdependente si nu pot exista una fara alta in contextul unei reusite adevarate.

Ce ar insemna pentru un alpinist incercarile esuate de a ajunge in varf, cum ar putea savura ficare etapa, antrenamentele, lupta cu inaltimea si vitregiile naturii daca varful nu ar fi atins niciodata?

In acelasi timp care ar fi nivelul de satisfactie, unde ar fi succesul unui alpinist ce ajunge in cel mai ravnit varf cu elicoperul ?

Din ce vad in jur, destinatia primeaza pentru cei mai multi dintre noi in detrimentul drumului si ajungem astfel sa alegem caile cele mai scurte si sigure chiar daca sunt cele mai lipsite de frumusete, sunt cele mai putin provocatoare si ne transforma viata intr-o rutina.

Idealul din perspectiva mea?

Un obiectiv ambitios si o cale de a-l atinge ce rezoneaza cu valorile noastre.  Un drum care sa ne transforme existenta intr-o experienta de neuitat pentru noi si cei din jurul nostru. In caz contrar ne vom imparti viata in proiecte, o vom diviza in etape si o vom presara cu deadlineuri, uitand ca viata noastra insasi este PROIECTUL care ar trebui sa ne preocupe cel mai mult, iar celelalte ar trebui integrate delicat aici.

Referitor la intrebarea din titlu, pentru a ajunge la raspuns, comparatia cu alpinistul mi l-au adus pe al meu, raspunsul pe care si mintea si inimea mea l-au acceptat.  Raportul se situeaza in cazul meu acum la 50/50, ba chiar poate 55/45 , in favoarea drumului (imi place sa calatoresc ). Asta simt acum si la asta ma raportez, pe viitor va tin la curent daca apar modificari.

Dar tu ? Comparand proiectul, jobul, businessul,   sau viata ta  cu escalada unui alpinist la ce concluzie ajungi ?  Ramai pe la jumatatea muntelui, sau cazi exact cand sa atingi varful, ori plin de satisfactie dupa un parcurs entuziast te bucuri de rezultat,  sau ajungi prea repede, mecanic, fortat in varf si te intrebi de fiecare data:

Si acum ce …?